homo informaticus

Cred că nu exagerez când spun că mă simt cel mai confortabil în fața unui ecran de laptop. Eventual văzând un episod dintr-un serial; de cel mult 40 de minute. Mi se pare greu să văd un film de două ore. Attention span-ul meu nu duce; poate doar în situații speciale de ploaie torențială afară sau vreo stare de spirit mai deosebită. Asta ca să nu mai vorbesc de clip-urile de pe YouTube, care dacă au peste 1 minut și jumătate mi se par cam lungi.

Mă simt sufocată de informații pe care TREBUIE să le citesc. Intru 10 minute pe Facebook ca să deschid încă 7 tab-uri cu lucruri interesante de citit/văzut. Unele dintre ele au și ele trimiteri mai departe, cum ar fi, de exemplu, postul ăsta de blogul DoR, cu textele lor preferate din 2011. Chiar acum, browser-ul meu are 19 tab-uri deschise, toate sunt lucruri care mă intereseaza și care adunate mănâncă niște ore. De cele mai multe ori, browser-ul moare și aleg să nu-l mai restore, ușurată că am scăpat și încerând să uit de ce am pierdut, ca să nu mai simt părere de rău.

Am venit în Portugalia cu dorința de a mă despărți de calculator. După ani de făcut click, click, click (țin minte anul doi de facultate petrecut cu seriale, Prison Break, the OC, Grey's Anatomy, n-aveam nimic de făcut așa că mă uitam la câte-un serial de dimineață până seara, la propriu, iar apoi visam personajele; sau anul 4 când în loc să scriu la licență dădeam refresh la google reader), am ajuns cumva la concluzia că e mai bine pentru mine, at this stage, să stau să mă uit în tavan, decât să citesc ceva interesant pe internet.

Discuția despre cum ne transformă lumile virtuale în care ne trăim tot mai mult viețile e una complexă, delicată și fără sfârșit. Sunt avantaje și dezavantaje și e discutabil care atârnă mai greu, așa că mă limitez să vorbesc despre mine, fără să generalizez.

De 7 luni îmi tot propun să stau mai puțin la calculator, folosind diverse strategii care nu funcționează. I always end up in front of the screen, fie că e laptop sau smartphone. Una din strategii ar fi să nu deschid laptopul, să citesc doar pe telefon. Dar ajunc ca dimineața, încă din-ainte să mă fi trezit bine, să intru pe reader să văd cine ce a mai scris.

Când a apărut primul iPad, am citit un articol-review al cărui autor fusese încântat de noul gadget, dar la final alesese să nu își cumpere unul. De ce? Pentru că era prea la îndemână. Îl putea folosi în timp ce aștepta pe cineva, în timp ce era în metrou, la toaletă, seara înainte de culcare șamd. Adică în toate momentele în care ar fi avut în mod normal liniște și timp să se plictisească și să GÂNDEASCĂ, să aibă o idee, să fire up some neurons. Asta îmi doresc și pentru mine.

Așa că începând de mâine îmi propun să stau 30 de minute/zi la calculator. Pe ceas, cu alarmă. Mi-e clar că n-o să fie comod, dar simt că trebuie să fac liniște cumva, ca să mă pot auzi din nou pe mine.

P.S. De asemenea, aș vrea să încep să scriu scrisori, să trimit vederi. Dacă vreți să vă scriu ceva, dați-mi un mail la laura punct balut at gmail punct com. O să am mult timp pe care n-am să știu cum să-l umplu. :)  

with love

If we zoom out we'll see a lot of people going to airports and flying home. We get into these iron boxes with wings that take us unnaturally fast to a land of dear. Sometimes also deer, but dear. Drag. Carinho. Most of my friends here are flying out to their home lands and most of the conversations lately have been: So when do you leave? / Come back? / Are you here for New Year's? etc.

I'm going to Switzerland, tomorrow. And I'm excited as hell because it was my idea and it's a damn good one and it's coming true. My parents have never visited my brother who's lived in Zurich for 5 years now. They always find some kind of excuse not to go. Until now, when they couldn't deny THE PLAN: getting the family together on neutral grounds :) So there you have it. We all get a white Christmas with the family + it's in a German country, which I think is the most beautiful setting there can be this time of year.
6 days of playing catan, eating good food, Christmas lights, a perfect Weihnachtsmarkt, singing carols, skiing and gluhwein. I don't know what more I could wish for.

Wish you all a very merry Christmas!

a common je ne sais quois

  patrick dempsey













                   

guillaume canet f

before/after

work

 

my room

the view from my room

inside and out

day and night, two sides of the same coin, tangential points of parallel realities

despre șoferii portughezi

Sau Lisboeți, că pe ceilalți n-am avut ocazia să-i observ prea mult. Sunt foarte prietenoși, te lasă să treci chiar dacă semaforul e roșu pentru tine și verde pentru ei. Iar dacă treci așa, prin loc nemarcat, și ești în mijlocul străzii, așteptând să treacă toate mașinile, se poate întâmpla să se oprească. De fapt, se întâmplă chiar destul de des.

M-a mai surprins faptul că sunt foarte mulți bătrâni care conduc. Nu doar bărbați ci și femei, nu doar mașini vechi, din contră, în general mașini noi și frumoase și scumpe. Așa mi-am dat seama că în România n-am văzut niciodată o bătrânică să conducă un Mini.

gesturi românești

Eram la ora de portugheză, săptămâna trecută, în bancă cu Carlos (nu sună bine citit cu voce tare, vă rog să citiți în gând :) ). Profesoara ne explica modul în care se construiesc întrebările în limba portugheză. O să vă explic puțin, ca să înțelegeți mai bine contextul poveștii. În spaniolă, ca să întrebi "ce e?" spui "que es?". În portugheză spui "o que é que?". Acest "é que" e ceva care nu înseamnă nimic dar apare în toate întrebările. În română ar arăta cam așa: "ce e ce vrei să spui?", "unde e că vrei să mergem?", "de ce e că faci asta?" etc.

În fine, ideea e că mă întorc spre Carlos și îi spun că modul ăsta de a forma propoziții e așa: și mă fac că mă scarpin cu mâna dreaptă la urechea stângă. Știți ce spun, ce înseamnă. Ei bine, el s-a uitat la mine cu o față întrebătoare și o privire încurcată, like.. WTF?  

christmasy

Lisboa zilele-astea e învăluită într-o ceață densă care aduce în sfârșit a atmosferă de Crăciun. Luminițe, vanzatori ambulanti de castane, aer rece și .. crisp (cum spui "crisp" în română?) și ceața asta. Just like a movie.

And speaking of Christmas, aseară am fost la un concert de colinde românești organizat de ICR la Basilica da Estrela.

Iar azi dimineață am făcut bradul :)

Offtopic: una dintre placerile mele these days: să-mi las hainele câteva minute pe caloriferul electric înainte să le îmbrac. Bliss.

?

So tell me, what the hell am I gonna do after February? 

the way the (my) brain works

V-am spus de curând despre cât de dor îmi e. Nu tot timpul, din când în când, dar cu cuțite în suflet. Well.. subconștientul meu a înțeles că n-o să fac nimic despre asta și s-a pus pe treabă. Îmi servește acum vise în care îmi lipesc nasul de el, îi inspir adânc mirosul și îmi spun liniștitiă.. în sfârșit. Asta trebuie că e un fel de metadonă, nu? 

random

Ceai de la Istanbul, de care mi-e dor. Borcanul de trandafiri care miroase a fericire.

 Eduardo al 7lea, parc, vară, Lisboa.

Plaja de la São João de Estoril în septembrie.

 Aceeași plajă, azi.

Septembrie trecut, undeva puțin mai la sud de Vama Veche. Pare.. lifetimes ago.

Carpații.. meridionali, cred. Așa cum i-am văzut din avion pe 18 oct. 

Pâinea pe care ne-a adus-o Pa'l ca "mulțumesc" pentru că putea să stea la noi un weekend. Pâine făcută de el.

Lisboa.. e ca o iubită frumoasă la care chiar dacă te uiți pe furiș, când nu se așteaptă, tot epilată este. Și așaaa.. frumoasă în toate detaliile :)

Blueberry muffin, no man's land, Paris.

O după-amiază cu zâne, magie și surprize, Gulbenkian garden, cu Lola.

O ușă dintr-o stație de metrou. Aș face toate ușile de la metrou așa, cu cer, ca să nu uităm.

Ceai de lămâie și ghimbir, @Lola's. 

saudades

Revine sentimentul ăsta de dor și de drag atunci când mă aștept mai puțin, când cred că a trecut de tot, că pot să merg mai departe. Acum nici nu-l mai ascult. Știu că e fals, știu că e doar o inerție, o obișnuință, un pattern. Altădată aș fi trimis un mesaj, un mail, un link, acum îl ascund, îl acopăr cu ce pot și aștept să treacă.

Când mi se inundă pieptul cu drag și dor, îmi spun în șoaptă cuvinte de îmbărbătare, mi-o dau exemplu pe S. care a avut conversații imaginare mult timp cu I. și totuși nu s-a întors, pentru că știa foarte bine ce-i acolo, sau pe I. care nu se uită niciodată înapoi, sau îmi aduc aminte pur și simplu de ce-am trăit deja, istoria are toate răspunsurile. Și tac. 

minuni care te asteaptă după colț

Înainte să ne apucăm să pregătim mâncarea mi-a arătat apartamentul. Mobila era o combinație de Ikea, second hand/flea market și lucruri găsite pe stradă. Deasupra patului din dormitorul lor, pe perete, o acuarelă de 2/2,5m, făcută de ea, culori împrăștiate de apă, efecte făcute cu sare. În living, pe pereți, câteva dintre miile de fotografii pe care le-au făcut în "the big holiday" (6 luni în Asia: India, Vietnam, Thailanda, Cambodgia) și câțiva fluturi plastifiați. În bucătărie ne-am urcat pe o masă care era lângă frigider, de acolo pe frigider, de unde ajungeam la o scară metalică, ieșire de incendiu probabil. Am urcat pe acoperiș, o terasă mică cu ghivece cu legume (ardei, salată verde, broccoli) și o cutie cu compost, de unde am trecut pe acoperiș, suficient de ne-înclinat ca să poți ajunge până în vârf unde stai destul de comod în timp ce admiri priveliștea de 360º.


Am mâncat supă belgiană, salată cu trei feluri de frunze și pâine cu unt (trei feluri de pâine). Ceai verde din Sri Lanka într-un ceainic frumos și scump, adus din Belgia.


Au cinci chitări, un contrabas și o vioară. După masă am luat chitările cele mai bune și am cântat. Nu, ea a cântat, minunat, iar pe mine m-a învățat câteva acorduri, câteva cântece.


(Vineri plec la Viseu, la prietenul Fran căruia îi spun Fram, care îmi dă o chitară. E ciclică dorința mea de a cânta la chitară. Acum e a treia oară și cea mai puternică de până acum. Am mai cântat acum 10 ani, când am mers cam un an la Scoala populară de artă, chitară clasică. Acum 20 de ani, făceam niște cursuri de chitară cu o prietenă de-a părinților.)


A apus soarele, s-a făcut târziu, a venit Diogo, am mai stat puțin, am mai zdrăngănit, am mai notat, am mai vorbit. Am plecat acasă cu inima plină, cu nerăbdare, bucurie, inspirație, drag. Acasă am mai zdrăngănit puțin cu Matúš la chitara bas. 
În loc de cină, am mâncat niște Tiramisu făcut de Lucia. Lucia e din Italia. Tiramisu-ul Luciei este.. oh :)  Săptămâna viitoare mă învață și pe mine. 

îngeri și cai

În prima zi înapoi în Lisboa am primit un înger.

Unul din 7 pe care i-a făcut Lola și i-a trimis în lume. Al meu stă cuminte acum lângă ponei și veghează să-mi fie bine. Mulțumesc pentru el, pentru Lola, pentru viața asta plină de clipe frumoase, lucrușoare frumoase și oameni magici.

fâl fâl outra vez

Vacanță în .ro, flying in just a few hours, cu un first stop de câteva ore la Paris.
O să merg pentru prima dată la Iași. By brother is getting married. Incredibil :)
Am o rochie draguta de la Promod. 20s așa.. Albastră, desigur.
Am emoții umpic. Și am nevoie de-o umbrelă, că am văzut că o să plouă săptămâna viitoare.
Mă ia Ino de la aeroport. Pe mine și pe valiza mea pe jumătate goală, în care o să-mi aduc cu mine, înapoi, haine de frig. Deși nu prea vreau frig..
Mă așteaptă acasa doi părinți fofinhos, cărora le-am cerut așa: zacuscă și pastă de ardei de adus cu mine. Ciorbă de fasole și ardei umpluți (vegetarieni, desigur) la fața locului. Uh.. looking forward. :)

me

I have a confession to make. Adevărul e că sunt o persoană destul de dificilă. Am stat azi și m-am uitat la mine, poate mai obiectiv ca niciodată. De fapt, nici n-am făcut-o intenționat. Eram într-un moment limită, într-o discuție grea cu "șefa mea directă" de acum, în stare de alertă și criză. Ne contraziceam, eu eram frustrată dintr-o grămadă de motive, foarte reactivă, cu ego-ul umflat, cu sprâncenele ridicate, un nod în gât, inima bătându-mi tare și ochii plini de lacrimi, care spre disperarea mea au fost tot mai multe de au și dat pe-afara. Penibil.

O ascultam pe femeia aia, care avea dreptate totuși în ce spunea, și mi-am dat seama că eu nu sunt o persoană ușoară. Din contră, sunt un om destul de dificil. Da, când sunt bine, am așa un je-ne-sais-quoi de energie și entuziasm și lumină și umor etc. Dar când nu, și asta se întampla mult mai des decât aș vrea, sunt acel om dificil de care ziceam. Sufăr de mania persecuției, mi se pare că toată lumea are ceva cu mine, că eu nu aparțin, mă supăr repede și iau lucrurile foarte personal (adică cum ați ieșit la ceai și mie nu mi-ați spus?!?), mă simt ne-iubită și ne-băgată în seamă, sunt arogantă, superioară, atotștiutoare; într-un cuvânt, mătrăgună. "Mătrăguna" a fost porecla pe care am primit-o în clasa a 9a. La noi la liceu, la Șaguna, bobocii primesc porecle de la cei din clasa a 12a și sunt botezați în cadrul unui ritual care se întâmplă în Poiana Brașov. Ți se toarnă vin în cap și ți se descântă o poezie cum că în numele lui Bachus ești botezat x. Eu am fost botezată "Mătrăguna", și pe bună dreptate. (Niste porecle drăguțe pe care le-au primit alte fete din clasă au fost Sandy Bell, Candy sau Sclifostuța :) ).

Deci da, recunosc. Ce e destul de ciudat e că deși stiam toate lucrurile astea despre mine, nu aveam și the big picture. Cumva nu vedeam padurea de copaci. Adică știam că sunt arogantă, superioară, etc., dar impresia mea despre mine era că sunt o persoană tare drăguță. :D

Nu știu ce urmează acum. Dar mă simt mai ușoară cumva acum că mă văd mai bine.

Aș vrea, pe această cale, să-mi cer scuze de la toți cei care au avut de suferit de pe urma părții mele întunecate. E o reacție care vine din frică și neliniște, pe care sigur le simțiți și voi. I choose love. Dar încă mai am de învățat. 

ce scaun draguță

(Lola a scris aici foarte frumos despre ziua noastra de marți.)

Aveam niște chestii de povestit, dar acum cand am deschis editor-ul nu mai știu nimic. :)

Ah, ceva simpatic. Intr-una dintre seri, cand am ajuns acasa si am intrat in camera, m-am gândit: "ce drăguță e scaunul meu". Momentul urmator.. stupoare. What did I just think?!
Explicația: eram după o zi de vorbit numai în portugheză. În portugheză, "scaunul" este de gen feminin. "A cadeira". Vasăzică.. drăguță.

Vă las cu niște poze cu maimuțele cu care mă joc în fiecare zi (acum că s-au terminat colonias, am început un nou proiect, sunt "monitora" într-un afterschool. wishes do come true.. am vrut sa lucrez cu copii și fara calculator, am primit :D).

lisboa (inimioară)

Alaltăieri mi-am cumpărat de la magazinul indian (poate vă mai povestesc de magazinul indian, e aproape de casa mea și pliiiiin de bunătăți :) ) o doză de suc de cocos. Laptele ăla din nuca de cocos, l-au luat niște oameni, l-au amestecat cu niște conservanți și l-au pus în niște cutii de metal. Complete shit, de fapt, dar așa o dată n-o fi foc :) Am intrat într-o Pastelaria oarecare ca să cer un pai, iar domnul de acolo mi-a spus inițial că nu are, după care a făcut o față ca și cum tocmai și-ar fi adus aminte de ceva, a rupt un pai de pe o cutiuță de nectar de portocale și mi-a zis că "a boa vontade sempre tem lugar". Adică e întotdeauna loc pentru bunăvoință.

Săptămâna trecută am avut un țânțar în cameră, m-am trezit în mijlocul nopții cam supărata că mă mănâncă încheietura și l-am auzit umpic bâzâind. După care mi-am dat seama că e primul țânțar pe care l-am vazut de când sunt aici. :) 

tá-se bem

Sunt bine. Sunt bine cum nu cred c-am mai fost viața asta. Merg relaxat, nu mă agit din aproape nimic, am clipe în care nu gândesc, în care doar sunt, și fără să-mi propun asta înainte. Mă las în voia vieții și îmi place unde mă duce.

Am avut o vară plină, confuză, colorată, dansată, băută, un fel de high din care nu apuci sa te mai trezești pentru că apare mereu altceva, altceva, altceva. Am lucrat mult, m-am trezit în fiecare dimineață la 6:30-7:00 iar în weekenduri, în weekend-uri la fel, m-am trezit la 6:30-7:00. PM :) . Iar acum că e septembrie, s-a făcut liniște. Parcă odată cu toamna asta mi s-a așezat viața. Așa cum învățăm în hop-uri (văd cu portugheza, din când în când am câte un salt, vorbesc așa.. deodată vizibil mult mai bine, după care am din nou un platou), la fel văd că.. trăiesc în hop-uri, în salturi. Septembrie ăsta mi-a adus calm și echilibru și înțelegere și încredere că e bine, că o să fie bine.

Și pare să fie vizibil, mi-au spus mai mulți oameni că am energie bună, că e cevaa, cevaaaa special, că n-ar putea să-mi explice dar că e foarte bine. Iar în seara asta, prietena lituaniană care tocmai s-a întors mi-a spus că "tens nos olhos essa felicidade de Lisboa". Adică ai în ochi fericirea de Lisabona.

the color of stuff

M-am jucat pe un site drăguț, un agregator de imagini Flickr care gasește culoarea oricărui lucru, folosindu-se de tag-urile imaginilor, pe care apoi le suprapune. Dacă n-ați înțeles nimic din descrierea mea, puteți să vedeți singuri, aici.

Uite ce mi-a ieșit mie: