Thursday, January 26, 2012

searching


Mi-am pus poza asta ca wallpaper pe laptop ca să-mi aducă aminte să privesc din afară înăuntru, și nu invers. 

Îmi spunea Lola ieri despre cum îi apare lumea când o privește din paradigma "noi suntem ființe spirituale care au o experiență aici, pe Pământ". Îi străluceau ochii și arăta ca un spiriduș cu chef de joacă, care a venit aici, în lumea asta ciudată, și se miră. 

Privite așa, zoomed out, toate problemele, piedicile, grijile, întrebările, nesiguranțele, devin niște amănunte mici, mici, niște jocuri, niște puzzle-uri de rezolvat și atâta tot. 

Încerc să dau drumul fricii față de impermanența lucrurilor, să fiu conștientă de ea și să mă bucur. Singurul lucru care e costant e ca nimic nu e constant, nu? Și atunci de ce avem oare tendința asta de a înțepeni într-un loc, de a păstra câte un moment și a-l prelungi la nesfârșit? Am multe întrebări și sunt în căutare de răspunsuri despre adevăr, natura umană, cine suntem și de ce. 

Aș vrea să merg o vreme într-un loc cu oameni care sunt orientați și ei spre a afla cine sunt, mai degraba decât spre a-și cumpăra încă o mașină, a-și face încă o vacanță sau a fi mai șmecheri decât vecinul. Caut un loc cu oameni pașnici și prietenoși, care trăiesc în armonie cu natura și în armonie unii cu alții. 

Iar între timp, încerc să nu mă pierd pe drum și să privesc din afară înăuntru. 

Sunday, January 15, 2012

in the eye of the

Tout passe, după cum zice regina în cartea poveștilor sale. Iar frumusețea e în ochii privitorului. Adica nu exista un adevăr absolut al realității; realitatea este alta, cu adevărat alta în funcție de cine "o" privește, și nu există fără observator. Totul e relativ. Nici măcar cine suntem nu conține un adevăr absolut. Da, facem niște lucruri, facts, dar dincolo de asta, cine suntem depinde de diferite puncte de vedere. Câteodată e refreshing să te vezi prin ochii altcuiva. Să ieși din filmul tău și să vezi aceeași scenă interpretată altfel.  

Friday, January 13, 2012

escorregar

M-am dat în drum spre casă pe "gheață". Începuse să picure și calçada portugheză era un mare derdeluș. Nu știu dacă din cauza unor condiții de vreme specifice (12ºC și câțiva picuri de ploaie) sau dacă din cauza converșilor noi. M-am bucurat ca un copil, spre deosebire de prietenii spaniol/italianca/portughez, care n-au gheață în țările lor.


P.S. Un pasaj din scrisorile lui Liiceanu către fiul lui care mi-a plăcut mult și m-a făcut să înțeleg și să mă întreb niște lucruri: "ca să te poți dărui, ca să exprimi de neexprimat-ul din tine și să le dai altora tot ce e mai bun în tine, trebuie să-ți pregătești uneltele cu care-ți vei confecționa darul. Nu poți să le propui un simplu țipăt, oricât de autentic ar fi el. Trebuie să ai mijloacele de a-l modula, de a-l transforma în melodie." 

Saturday, January 07, 2012

homo informaticus

Cred că nu exagerez când spun că mă simt cel mai confortabil în fața unui ecran de laptop. Eventual văzând un episod dintr-un serial; de cel mult 40 de minute. Mi se pare greu să văd un film de două ore. Attention span-ul meu nu duce; poate doar în situații speciale de ploaie torențială afară sau vreo stare de spirit mai deosebită. Asta ca să nu mai vorbesc de clip-urile de pe YouTube, care dacă au peste 1 minut și jumătate mi se par cam lungi.

Mă simt sufocată de informații pe care TREBUIE să le citesc. Intru 10 minute pe Facebook ca să deschid încă 7 tab-uri cu lucruri interesante de citit/văzut. Unele dintre ele au și ele trimiteri mai departe, cum ar fi, de exemplu, postul ăsta de blogul DoR, cu textele lor preferate din 2011. Chiar acum, browser-ul meu are 19 tab-uri deschise, toate sunt lucruri care mă intereseaza și care adunate mănâncă niște ore. De cele mai multe ori, browser-ul moare și aleg să nu-l mai restore, ușurată că am scăpat și încerând să uit de ce am pierdut, ca să nu mai simt părere de rău.

Am venit în Portugalia cu dorința de a mă despărți de calculator. După ani de făcut click, click, click (țin minte anul doi de facultate petrecut cu seriale, Prison Break, the OC, Grey's Anatomy, n-aveam nimic de făcut așa că mă uitam la câte-un serial de dimineață până seara, la propriu, iar apoi visam personajele; sau anul 4 când în loc să scriu la licență dădeam refresh la google reader), am ajuns cumva la concluzia că e mai bine pentru mine, at this stage, să stau să mă uit în tavan, decât să citesc ceva interesant pe internet.

Discuția despre cum ne transformă lumile virtuale în care ne trăim tot mai mult viețile e una complexă, delicată și fără sfârșit. Sunt avantaje și dezavantaje și e discutabil care atârnă mai greu, așa că mă limitez să vorbesc despre mine, fără să generalizez.

De 7 luni îmi tot propun să stau mai puțin la calculator, folosind diverse strategii care nu funcționează. I always end up in front of the screen, fie că e laptop sau smartphone. Una din strategii ar fi să nu deschid laptopul, să citesc doar pe telefon. Dar ajunc ca dimineața, încă din-ainte să mă fi trezit bine, să intru pe reader să văd cine ce a mai scris.

Când a apărut primul iPad, am citit un articol-review al cărui autor fusese încântat de noul gadget, dar la final alesese să nu își cumpere unul. De ce? Pentru că era prea la îndemână. Îl putea folosi în timp ce aștepta pe cineva, în timp ce era în metrou, la toaletă, seara înainte de culcare șamd. Adică în toate momentele în care ar fi avut în mod normal liniște și timp să se plictisească și să GÂNDEASCĂ, să aibă o idee, să fire up some neurons. Asta îmi doresc și pentru mine.

Așa că începând de mâine îmi propun să stau 30 de minute/zi la calculator. Pe ceas, cu alarmă. Mi-e clar că n-o să fie comod, dar simt că trebuie să fac liniște cumva, ca să mă pot auzi din nou pe mine.

P.S. De asemenea, aș vrea să încep să scriu scrisori, să trimit vederi. Dacă vreți să vă scriu ceva, dați-mi un mail la laura punct balut at gmail punct com. O să am mult timp pe care n-am să știu cum să-l umplu. :)